o frantura de testament

Nu. Nu e o prevestire ingrozitoare si nici nu am de gand sa anunt vreo plecare inainte de vreme. N-am de gand sa mi iau zilele. Asa zisul testament de fata nici macar nu cuprinde bunurile materiale. Sunt atat de putine ca punerea lor in evidenta nici macar nu se poate numi o enumerare.

Testamentul de fata nu cuprinde decat ultima dorinta pe care trebuie sa ma asigur ca o rostesc din timp in caz ca, din motive independente de mine nu voi fi capabila sa o fac la momentul (indepartat sper) respectiv.

Asadar, imi doresc ca toti cei carora le-am dat importanta in viata asta, cei cu care am petrecut timp de calitate, cei care la un moment sau altul si-au lasat amintiri valoroase in memoria mea si cei care m-au considerat prietena de nadejde si de incredere si, care, evident mai sunt la randul lor printre cei vii sa se intalneasca cu totii/toatele intr-o zi si o ora stabilita in consens pentru a bea un pahar de ceva in cinstea mea. Imi doresc ca la intalnirea asta (oricat ar tine ea: o ora, doua) sa nu vina nici orgoliile, nici frustrarile, nici mandria. As vrea sa vina cu gandul bun care ne-a alaturat intr-un moment sau altul al vietii noastre, candoarea zilelor in care conta doar ca suntem impreuna, tandretea sentimentelor de prietenie, simplitatea vorbelor sincere si bunatatea pe care aproape am predicat-o in incercarea de a proteja pe fiecare.

Asta-i pohta ce-o pohtesc !

 

Zamislire

Spume albe si geamat de apa sparta dureros in stanci. Stateam si priveam ceea ce se poate denumi spectacolul marii. Zilnic faceam cativa kilometri pana pe plaja stancoasa. Era ca si cum zilnic asteptam vreo corabie, vreo veste sau vreo sticla cu un mesaj dintr-o insula exotica si indepartata.

Azi, marea e prevestitoare.  Probabil din cauza furtunii de peste noapte. Apele pot fi adevarate oracole.

Un punct alb se misca pe nisip clatinandu-se odata cu marea inainte si inapoi. Cu o bucurie copilareasca incercai sa prinzi val dupa val sub talpi. Marea intr-adevar s-a dovedit prevestioare.

Ma apropiu si iti ascult tacerea respiratiei acordata cu valurile marii. Te respir pentru ca mirosi ca marea. Ma intreb daca te-ai nascut din mare pentru ca nu te-am mai vazut in spatiul meu. Ma intreb de ce ai tacerea atat de galagioasa. Iti privesc mainile cum impart aerul rece in mii si mii de particule emanate din pielea ta. Si toata fiinta iti vibreaza odata cu vantul. Am sa ma asez pe nisip si am sa astept sa ma observi sau sa dispari inapoi in mare.

–          Esti aici de mult ? te-am auzit intreband fara sa te intorci. M-ai observat .

–          Oarecum.

–          Ma urmaresti ?

–          Doar cu privirea, de catva vreme.

–          De ce ?

–          Esti o noutate in peisaj. De unde vii ?

–          Plec in curand.

–          Cauti ceva anume ?

–          Probabil ca nu voi gasi aici.

–          Esti frumoasa.

–          Sunt asa cum ma vezi.

–          Esti singura ?

–          Acum nu.

–          A fost furtuna azi noapte. Esti naufagiata ?

–          Da.

–          Ai nevoie de ajutor ?

–          Tu ai ?

–          Am destule.

–          Multumesc.

–          Vrei sa ramai ?

–          Nu. E timpul sa plec.

–          Vrei sa te insotesc ?

–          Nu stiu, ai zis razand si ti-ai intors fata intr-o parte. Din ecoul marii mi s-a parut ca am auzit “ vino cu mine “.

Pas dupa pas, lasi urme in nisip vag conturate pe care marea oricum le preface in insulite de spuma. Incerc sa te ajung. Alerg de-a binelea si deja si inima si marea imi sparge pieptul val dupa val. Vocea ta imi sparge acum timpanele. Vino cu mine, vino cu mine, vino cu mine, aud tot mai departe.

Esti inca acolo jos pe plaja si marea e mai calma acum. Spume si abur te-au zamislit pentru mine ca sa mi intrerupa sirul si spatiul ermetic ce l-am creat impreuna cu marea.

1800. Kilometri

Da, da știu! N-am mai scris nimic. Domnul H. e plecat într-o expediție în îndepărtata … (completați spațiul liber cu ce doriți). Iar eu sunt mai puțin productivă. Mai ales de când am început căutările pragmatice, ieșite „dintre rânduri”. Cu alte cuvinte, de când am impachetat la repezeală toate hainele imbrăcabile pe care le aveam, am luat laptopul, mașina (singurele bunuri materiale demne de luat), o grămadă de speranțe, omul drag (cu ale sale bunuri materiale) și „averea ‘telectuală” și am luat calea pribegiei. Punct terminus: Belgia. 1800. Kilomentri. In linie dreapta. Însă și fiindcă mai am prieteni pribegiți in Germania estică cu granița poloneză pe treptele din fața casei drumul a fost ceva mai lung. Gorlitz. Căutați pe wikipedia. Oraș de basm. Prima dezmeticire după 1000 de kilometri din care aproape 800 pe autostradă. După un drum peste pusta ungară plictisitoare și o autostradă cehă făcută în întregime din plăci cu îmbinarea între ele mai ridicată fapt ce ți lasă impresia că ești cu trenul. După un drum făcut cu un navigator groaznic cu o defecțiune la firul de alimentare și cu probleme de conectare la satelit în apropiere de orașe(vina mea că m-am zgârcit). Chiar plecasem. Trei zile și sentimentul că te-ai putea obișnui cu binele devine stare de euforie. Și drumul continuă. Traversez Germania dinspre est spre vest fără probleme. Belgia, colț de Olandă, Belgia. Bruxelles, duminica seara, iulie. Navigator mort. O oră de învârtit și de înjurat navigator, vânzător și cumpărător. Despachetat sumar câteva lucruri, duș, cafea, țigară, hai în recunoaștere să ne dezmorțim oasele. Primul contact cu toate națiile pământului adunate la un loc. După 1800 cu mașina, încă vreo 5 dus-întors pe jos. Lume pestriță la ceas de seară. Dormit tun, valiză și alte asemenea.

Au urmat două săptămâni de recunoaștere a terenului, ca să zic așa. Și de căutat chirie, și orientat în spațiu. Chirie: bifat în două zile. Mic, scump, curat, numai bun pentru început.

Următoarele 2 luni le dau pe fast forward. Cv  și scrisoare de intenție, trimis, respins, n-avem locuri, trimis, interviu, un alt candidat ales, trimis, respins, trimis interviu, deznădejde, disperare, control al gândurilor, planul B (alt drum, Italia, de la capăt), disperare, rugăciuni, trimis interviu, răspuns pozitiv..Răspuns pozitiv? URA! RĂSPUNS POZITIV!

Asta a fost! Nici măcar nu sunt la fel de inspirată ca și domnul H. ca să povestesc toate astea cu mai mult har. Nici măcar nu știu când se întoarce și sper să găsească biletul ce i l-am lăsat: „1800. Kilometri. Bruxelles, Belgia”

gânduri…cu fluturi

Deschisesem geamul în așteptarea a trei raze de soare dar de dincolo de sticlă intrase un fluture. Colorat frumos s-a așezat pe marginea vezei. Goală și albă fiind, scotea în evidență toate culorile lui. M-am gândit pentru o clipă că aș putea să îl păstrez pentru mine. Dar asta ar fi însemnat, în orice variantă aș fi ales să îl păstrez, să am o frumusețe fără viață.  „Dar așa îi păstrezi frumusețea, i-o prelungești mai mult decât trăiește el” m-ai contrazis făcându-ți apariția, așteptată deja de  cinci chemări de mai devreme. „Pentru asta pot să îi fac o poză. Ce nu n-o să rămână nici în poză, nici într-un insectar, nici pe o bucată de hârtie e ce mi-a provocat întâlnirea cu minunea. Mă bucur că a ales să se așeze aici în acest moment și că m-a lăsat să îl admir…Mă bucur că ai ales să mă lași să te admir și că rămâi în preajmă” ți-am spus zâmbind și cu un gest moale am provocat o undă de aer ce purtă fluturele spre alți ochi fascinați de zborul lui. Pe tine, gestul moale care îți mângâia tâmplă, te-a păstrat…

fiindca…

Pentru ca ce se vede la tv nu mai e amuzament…

How high can you be?!

Din seria „sa ne radem” dar si din seria „za best job in za taun”  vreau sa va impartasesc urmatoarea descoperire dintr-o respectabila redactie a unei respectabile televiziuni locale:

 

Ma întreb dacă pe fluturaşul lunar pe care îl primeşte doamna/domnişoara scrie „plata-i în ceruri, sister”!

Ca sa nu ma acuze nimeni de inventii iaca si link-ul:

Labirint

-Labirinturi, zise prinţesa. Va trebui să construiţi mai multe labirinturi! se auzea în urma ei, ca de fiecare dată când reuşea vreun aventurier să desluşească drumul apropiindu-se de balcon.

Castelul avea un domeniu vast, fiecare nou labirint reuşind să aducă aproape hotar cu hotar. Fiecare nou labirint, însă, îndepărta prinţesa de posibilii pretendenţi. Din tufe înalte, primul labirint fusese construit din ordinele tatălui său, regele, pentru a o amuza pe prinţesă.  Aducea copiii din regat şi îi punea să găsească drumul spre terasa de unde prinţesa privea şi aplauda fiecare încurcătură în care îi punea labirintul pe cei mai curajoşi copii. În labirint erau câteva capcane inofensive care aveau darul de a întoarce în acelaşi punct pe cei care intrau în el. Cu timpul, copii crescând au reuşit să descopere calea spre terasă spre disperarea şi adâncirea plictiselii prinţesei. Porunci ca labirintul să fie legat de un altul iar capcanele să sperie chiar pe ei care îndrăzneau să intre. Îi intrase în obicei să organizeze concursuri pentru a se amuza. Mai apoi pretinse ca trecerea prin labirint să fie o probă de curaj pentru cel care şi-ar dori mâna ei. Porunci chiar să i se construiască un balcon la fereastra sa pentru a putea privi spectacolul. Capcanele din labirint deveneau tot mai periculoase.  Bârfele de la curte povesteau chiar despre schelete ale unor îndrazneţi răpuşi de unul dintre labirinturi.

Prinţesa îşi ocupă locul din balcon, şi cu o batistă facu semne pentru a da startul celor care se aflau la intrarea în labirintul devenit gigantic. Batea uşor din palme şi surâdea când numărând observa că fie renunţau,  fie se pierdeau, fie dispăreau pur şi simplu. Apoi îşi nota toate observaţiile, descriind dificultăţile celor care veneau spre balcon, lasând sugestii pentru constructori acolo unde şi-ar fi dorit să mai fie adaugată o capcană dar şi soluţia de ieşire din ea. Ridicând capul pentru a număra din nou câţi mai rămăseseră în labirint, auzi o chemare de foarte aproape. Se ridică în picioare şi privi sub balcon.

-Prinţesă,  te provoc să treci tu însăţi prin labirint! Eu am trecut! Distracţia nu e acolo sus în balcon. Nu doresc preamărirea pentru a fi reuşit să ajung aici. Nu doresc să mă respecţi pentru asta. Dimpotrivă îţi spun: amuzamentul e la ieşirea cealaltă iar respectul mi-l voi câştiga redându-te lumii şi aratându-ţi adevărata faţă a ei.   Te aştept trei zile şi trei nopţi apoi am să plec. Şi glasul se pierdu înapoi în labirint. Prinţesa îşi încreţi sprâncenele, privi lung în zare şi apoi ridicând din umeri se aşeză pe scaun aşternând noi îndicaţii pentru constructorii de la palat: „Labirinturi, va trebui să construiţi mai multe labirinturi”

Dileme 3-probleme existenţiale

Ce e mai uşor: să te împaci cu vina ta şi să ierţi pe celălalt sau să ţi descarci sufletul alegând să îl urăşti pentru vina lui?

Când zice cineva „am nevoie de tine”  e o declaraţie de iubire sau o afirmaţie egoistă?

3.0

Astăzi, desigur am păşit în dimensiunea 3.0. S-au scris romane, eseuri, poezii despre femeia la 30 de ani. Femeia din mine, la 30 de ani îşi doreşte să-şi scrie propria poveste mereu cu umor, mereu cu multă iubire pentru oameni, mereu cu naivitatea unui copil, mereu cu împlinire şi cu împăcare.

Oglinda

Domnul H.  ii luă mâna şi o privi. Avea o mână fermă, puternică, diferită de restul trăsăturilor. De fiecare dată când îi lua mâinile spre studiu încerca să înţeleagă aproape antagonismul dintre mâna viguroasă şi făptura plăpândă ce îl privea, acum cu ochi întrebători. Râse răguşit, cu voce „fumată”. „Mâinile tale nu sunt de fapt prelungirea firească a trupului tău. Mâinile tale sunt prelungirea a ceea ce stă înăuntrul tău”. Râse şi ea. „Am o fire, un suflet, cu mâni pe măsură. Sunt mândră de asta!” spuse şi ochii îi sclipiră a satisfacţie. „Da, dar acum nu e vorba de tine”, mârâi domnul H. Era deja îmbrăcat şi pieptănat. „Vino dincolo, am ceva de făcut” spuse de sub pălărie, înşfăcă plicurile şi pipa ce o avea de la bunicul său ce nu o folosea decât pentru decor. ” Şi ia-ţi, te rog,  papucii în  picioare” se auzi din încăperea ce ea o denumea „încăperea de narcisism”. Odaia era goală. Lumina era filtrată de peretele casei vecinilor. Izul de igrasie, semiîntunericul şi inundaţiile repetate ale vecinilor de mai sus l-au făcut pe domnul H.  să nu o folosească decât câteva minute pe zi. Şi asta numai pentru faptul că acolo era oglinda cea mare, tot moştenire de familie. Se uita acum lung în oglindă, elegant şi sobru. „Aşa te-am cunoscut” se trezi ea şoptind fascinată în spatele lui, parcă temându-se de ecoul camerei goale. ” Aşa m-au cunoscut toate” zâmbi el. „Asta este singura imagine a mea pe care o au în amintirea lor”. Zâmbea în continuare, privindu-se atent. Nu foarte înalt şi destul de atletic, era genul care îmbrăcat în costum impunea respect. Îi plăcea aerul şi alura pe care i-o dădea pălăria şi pipa atârnată în colţul gurii. Strânse ochii şi se măsură. Privi imaginea ce se reflecta din oglindă şi afişă un aer ţanţoş. Şi, brusc ridică braţul, smulse pipa din colţul gurii şi aruncă cu putere înspre oglindă. Mii de cioburi se ridicară în aer. Făcu un pas spre ea şi o apără de stropii de oglindă ce cădeau în rafale pe parchet. Rămase aşa până când se aşternu şi ultimul ciob. Apoi scoase plicurile gata adresate din buzunar. Citea atent fiecare adresă. Apoi ridica câte un ciob, căutând măsura potrivită şi îl punea pe rând înăuntrul fiecărui plic. Meticulos, lipea apoi scrisoarea. Şi următoarea. Un ciob mai mic.  Şi următoarea. Un ciob mai mare, ori unul potrivit.  Când termină se întoarse spre ea, rămasă nemişcată în prag. „Aceeaşi imagine” continuă el ideea de unde o lăsase. „Aceeaşi imagine va rămâne şi în uitarea ta”