Oglinda

Domnul H.  ii luă mâna şi o privi. Avea o mână fermă, puternică, diferită de restul trăsăturilor. De fiecare dată când îi lua mâinile spre studiu încerca să înţeleagă aproape antagonismul dintre mâna viguroasă şi făptura plăpândă ce îl privea, acum cu ochi întrebători. Râse răguşit, cu voce „fumată”. „Mâinile tale nu sunt de fapt prelungirea firească a trupului tău. Mâinile tale sunt prelungirea a ceea ce stă înăuntrul tău”. Râse şi ea. „Am o fire, un suflet, cu mâni pe măsură. Sunt mândră de asta!” spuse şi ochii îi sclipiră a satisfacţie. „Da, dar acum nu e vorba de tine”, mârâi domnul H. Era deja îmbrăcat şi pieptănat. „Vino dincolo, am ceva de făcut” spuse de sub pălărie, înşfăcă plicurile şi pipa ce o avea de la bunicul său ce nu o folosea decât pentru decor. ” Şi ia-ţi, te rog,  papucii în  picioare” se auzi din încăperea ce ea o denumea „încăperea de narcisism”. Odaia era goală. Lumina era filtrată de peretele casei vecinilor. Izul de igrasie, semiîntunericul şi inundaţiile repetate ale vecinilor de mai sus l-au făcut pe domnul H.  să nu o folosească decât câteva minute pe zi. Şi asta numai pentru faptul că acolo era oglinda cea mare, tot moştenire de familie. Se uita acum lung în oglindă, elegant şi sobru. „Aşa te-am cunoscut” se trezi ea şoptind fascinată în spatele lui, parcă temându-se de ecoul camerei goale. ” Aşa m-au cunoscut toate” zâmbi el. „Asta este singura imagine a mea pe care o au în amintirea lor”. Zâmbea în continuare, privindu-se atent. Nu foarte înalt şi destul de atletic, era genul care îmbrăcat în costum impunea respect. Îi plăcea aerul şi alura pe care i-o dădea pălăria şi pipa atârnată în colţul gurii. Strânse ochii şi se măsură. Privi imaginea ce se reflecta din oglindă şi afişă un aer ţanţoş. Şi, brusc ridică braţul, smulse pipa din colţul gurii şi aruncă cu putere înspre oglindă. Mii de cioburi se ridicară în aer. Făcu un pas spre ea şi o apără de stropii de oglindă ce cădeau în rafale pe parchet. Rămase aşa până când se aşternu şi ultimul ciob. Apoi scoase plicurile gata adresate din buzunar. Citea atent fiecare adresă. Apoi ridica câte un ciob, căutând măsura potrivită şi îl punea pe rând înăuntrul fiecărui plic. Meticulos, lipea apoi scrisoarea. Şi următoarea. Un ciob mai mic.  Şi următoarea. Un ciob mai mare, ori unul potrivit.  Când termină se întoarse spre ea, rămasă nemişcată în prag. „Aceeaşi imagine” continuă el ideea de unde o lăsase. „Aceeaşi imagine va rămâne şi în uitarea ta”